Teme Filosofie

“Noi nu suntem geniali, suntem trimbulinzi” (Nichia Stanescu)

In epoca contemporana, limbajul isi revendica, datorita complexitatii sale, o stiinta proprie , o “Lagologie”.

    Nascuta din sentimentul cuvantului, opera lui Nichia Stanescu transcede intr-o viziune perfect imprevizibila, “mancata” de candoare si “fumata” cu electricitate sanatoasa.
Petre Tutea spunea candva ca “Dumnezeu lucreaza nu cu genii, ci cu oameni”. Atat in “lexicologia” lui Stanescu, cat si in cea a lui Tutea regasim cuvinte ce au ca punct de pornire substratul si substanta lexemului “gen”: “genii”, “geniali”.
   Daca ne raportam la o simpla apropiere sau asociere cu “bazalul” cuvant “gen” nu vom considera decat ca definesc- grupul care intruneste mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune-. In schimb cuvintele mai sus scrise nu se vor a fi remarcate prin semnificantul lor, ci prin “ideea-forta” a sensului, semnificatiei, rostului si rostirii lor.
    O prima analiza ne-ar indrepta catre o raportare la dihotomia “genii”-“geniali”.
Daca termenul “genii”, in sens larg duce la ideea de inteligenta maximala, rarisima, iesita din comun, in sensul strict al rigurozitatii sale date de limbajul de specialitate are valoarea de –“ nivel cel mai inalt de dezvoltare a aptitudinilor manifestata intr-o activitate creatoare de importanta istorica pentru viata societatii si progresul cunoasterii”.
     “Geniali” este mai mult decat o forma, un fond ales de Nichita Stanescu pentru a reliefa doctrina omului superior. Dar asta, la el, nu inseamna si exhaustiv, pentru a se raporta la “lumescul” intreg al fiintei umane, el opereaza, in specificul stil inovator si inventiv cu lexemul “trimbulinzi”.
    De fapt, autorul acestui cuvant propune prin calitatea termenului un fel de ideologie “trimbulinda” care marcheaza sfarsitul omului superior si inceputul vietii omului complet, exhaustiv. Si asta, deoarece in mod obisnuit, superioritatea e confundata cu virtutea, calitatea, genial-itatea si “geniu-itatea”. De aceea, pentru a scoate pe scena societatii amestecul sanatos de calitati si defecte, care intregesc fiinta umana, o “exhaustiveaza” complet (pleonasm intentionat), Nichita Stanescu contureaza voit chipul senin al “trimbulindului”.
     Ambiguitatea generata de acest majoritar “consonic” cuvant, determina lectorul sa ii falsifice oarecum sensul si sa “sponsorizeze” la distrugerea sau la perpetuarea lui.
Intr-o prima instanta, cuvantul ar putea fi distrus de cei care din grandomanie se vor “geniali” si regasesc  prin sintagma “nu suntem geniali” o forma indirecta de repros, o stimulare adversiva.
La perpetuarea lui ar contribui oamenii care deslusesc intelesul cuvantului stanescian, si care prin “sensul iubirii” ENTER-eaza pe “o viziune asupra sentimentelor”.
     Simptomatic, cuvantul “trimbulinzi” aminteste de unele sentente din cartea “Dao-de-Tzin” a invatatorului chinez Lao-Tze, una dintre cartile de capatai ale poetului: “…numai ceea ce este nemiscator in el insusi se poate misca,/ numai cel care e singur in sine/ e insotit”. Si asta, intrucat reflecta conditia umana nascuta din certitudinea reprezentarii eului. “Cogito-ul poetic (simplificand lucrurile) se punea pe sine ca cert si aprioric (“noi”)”. In poetica/poietica stanesciana eul este intrebarea insasi asupra sa, precum si tendinta catre sine (“noi”; “Tu , Psyche, imi pui mereu intrebari, dar eu nu pot sa-ti pun tie niciuna, pentru ca tu esti insasi intrebarea”-Cartea de recitire).
     Comportamentele scriitorului ( tendinta de a accede la sine prin pluralul persoanei intai, de a cuprinde, de a alege: “noi nu suntem/ suntem[…]”) sunt cum arata Heidegger, “comportamente ale cautarii si totodata moduri de a fi ale unei entitati determinate, ale acelei entitati care suntem noi insine, cei ce cautam” (in “Fiinta si timp”).
     Ajuns in fata genialitatii, poetul si, implicit OMUL realizeaza “apasarea” ei. E ca o toaca ce ajunge sa nu-ti bata doar la ureche, ci si in organe, membre, glande.
De aceea transferul catre “trimbulinzi” este SALVAREA, e identitatea prin diferentiere a eului cu sine si de sine.
    De fiecare data imi amintesc secventa textuala din “Structura operei literare” a lui Adrian Marino, unde autorul precizeaza ca noi citim opera in forma ei lingvistica, dar realitatea e translingvistica. Sa fi stiut atunci Marino de exceptionalul “trimbulinzi”?...
    Sa mergem pe premisa ca cititorul trebuie sa fie condus prin lectura catre “jocul prim” al semnificarii, asa cum pretindea si poetul. Numai ca, din pacate sau “din fericire” numerosi poeti (si mai ales cei ai sistemului artistic contemporan) confunda acest act cu actul scriiturii, cu vizionarea din afara a felului cum semnele se joaca pe ele insele producand text, orice fel de text, ca o productie “in serie”.
    Dovada “trimbulinitatii” o regasim in gandurile, cuvintele, activitatile, actiunile, reactiile noastre. Trimbulinzi sunt cei care privesc, alearga, viseaza, canta, provoaca. Trimbulinzii stiu sa faca!
Trimbulinzii dorm doar cand nu stiu ca dorm si sunt treji cand cred ca e vremea de culcare.
     Estetica trimbulindului ne-ar infatisa un chip cu ochii scanteietori, cu buzele mereu pregatite a saruta cuvintele, cu mainile indreptate spre Soarele Erosului si al Logosului.
Prin venele trimbulindului curge sange infierbantat, prin oasele sale se manifesta puterea, prin glasul sau se contureaza armonia…
     Supus mereu orelor, trimbulindul traieste agitat, se revolta ca un fluviu care parca de fiecare data e mai kilometric si mai kilolitric.
Trimbulindul e sublim, accidental, rasial, selenar, bizar, explorator, are fiori…
Trimbulindul poate fi auzit si ascultat in acelasi timp sau dimpotriva huiduit si renegat, trimbulindul e la granita polaritatii.
Trimbulindul iubeste excesiv, lasciv si “spiritual” sau dimpotriva uraste  teribil.
     Si dupa toate acestea, mai vrea cineva sa fie trimbulind?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu